palatul de clestar

Apele curgeau la vale ºi munþii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer ºi stele pe pãmânt — ca pe la pârdalnicii noºtri de stihari —, dar multe nu erau aºa dupã cum sunt.
Împãraþii de mureau în luptã de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacã barba le mãtura þãrâna la nouã coþi în urmã, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz ºi mai cu minte, ºi-i dãruiau naframa, inelul, paloºul, stema ºi gonaciul, ca sã poatã împãrãþi ºi rãzboi în locul lor.
Apãrarea ºi dreptatea atârnau de tãiºul paloºului. Cu mintea cântãreau ºi hotãrau, iar cu paloºul împãrþeau. ªi spun unii cã pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptã ºi fãrã de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte ºi cu minte strâmbã.

Pe-aºa vremuri se zice cã ar fi vãcuit împãratul cu stema ruptã din soare, în cel mai elegant palat de cleºtar ºi peste cel mai înþelept ºi mai viteaz norod.
Nu era crai pe care împãratul cu stema ruptã din soare sã nu-l fi domolit, cã nici o oaste duºmanã nu putea sã-i stea împotrivã. La vreme de adânci bãtrâneþi sta înzãuat în fruntea ostaºilor, cãlare pe un bidiviu ce arunca pe nãri trâmbe de fum ºi limbi de foc. ªi toþi ai sãi prindeau la inimã ºi biruiau, cãci aºa li se pãreau lor cum era el de bãtrân ºi înzilizit, tocmai ca o lance ruginitã, care de-a pururea rãpusese pe oricine izbise.
Dar cât era de mare ºi de vestit, cã se dusese vestea pânã unde pãmântul e drob ºi piftie, de-a surda îi furã toate.

Într-o sfântã de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se pãru cã stema din cununa împãrãteascã se umflã ºi creºte, creºte, ba cât oul de gâscã, ba cât un boºar, ºi-i îndoi grumajii, ºi-l plecã la pãmânt. Înfricoºat, împãratul se luptã ce se luptã cu namila de diamant, iar la urma urmei cãzu cu faþa în jos, podidindu-l un plâns de foc.
Nu trecu cât ai scãpãra din amnar, ºi se apropiarã de împãrat, cu mângâieri ºi dezmierdãri, odrasla lui, de trei fete, ca trei zâne, surori ºi nepoate, care mai de care mai chipeºe ºi mai drãgãlaºe. Apoi venirã mai-marii tronului ºi slugile ohavnice. Toþi cu toþi ieºirã ca dintr-o lacrã, sã cadã cu mãtãnii, doarã or curma focul împãratului.

Cel mai de frunte dintre sfãtuitori aduse vorba cam aºa:
— Luminate împãrate, care paloº ca al mãriei-tale n-a mai fost atâtea veacuri întunecat ºi frânt la rãzboaie? Care împãrãþie a rãmas, atâta amar de vreme, neºtirbitã ºi cinstitã pe faþa pãmântului? Care rãsurã e mai învoaltã ºi mai rumenã ca domniþa, fata cea întâi nãscutã a mãriei-tale? Care murã sã fie mai neagrã ca ochii celei mijlocii? Care razã mai luminoasã ca domniþa cea mai micã? Apoi, luminate împãrate, dupã atâtea noroace ºi bunãtãþi, ce-i fi având ca sã te mai tânguieºti?
Împãratul, de ochii neamurilor º-ai norodului, curmându-ºi plânsul, mulþumi tuturora ºi, furiºând sfios ochii în sus, vãzu cã stema nu e nici mai mare, nici mai micã de cum trebuia sã fie.
Se potoli ºi fãcu semn ca toþi sã plece, îºi sãrutã pãrinteºte copilele ºi opri lângã dânsul pe sora lui cea mai mare, care era ºi cea mai înþeleaptã, ºi-i zise încet, cã zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit:

— Surioarã, surioarã, lipeºte urechea ta de inima mea, ºi ce-i auzi auzit sã rãmâie... Pe mine m-a ajuns grea bãtrâneþe, cã uneori stema din frunte creºte, creºte, se-ntunecã, ºi de ce se întunecã, e mai grea, pânã ce mã culcã la pãmânt. Vezi tu, pare-mi-se cã în aceastã arãtare e cãderea mea º-a neamului meu din scaunul domniei, cã din cele trei împãrãtese ce mi-au slujit de soþii n-am avut parte de parte bãrbãteascã. Cã fãceau câte-o fatã º-a doua oarã, cum fãceau bãiat, mureau ºi cuconul, ºi muma cuconului. Cea din urmã mi-a zis: "Mãria-ta, împãrãþia ce stãpâneºti a fost ziditã de un bãrbat, ºi ori cade, ori se însuteºte de o femeie, iar de cucon de parte voiniceascã n-ai sã ai parte".

— Ei, Doamne, ºi d-ta, îi rãspunse sorã-sa, mângâindu-l ca pe-un copil speriat, eu vãd cã stema e cum era, ºi tot la locul ei. Cât despre vorba muiereascã, cea de pe urmã, ca ºi cea dintâi, tot fãrã noimã ºi fãrã de înþeles rãmâne.
— Tatãl meu, urmã împãratul, mi-a zis: "Fãtul meu, în cal îþi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloº biruinþa, iar la temelia «palatului de cleºtar», odihna norodului tãu. Acolo zac, la umbrã, ferecate, patimile mari ºi mici, care fac pe om fericit ºi nefericit. Ia seama, fãtul meu, cã de le-i slobozi, ai sã-þi vezi supuºii pe unii în desfãtãri, iar pe alþii în ahtieri. Þine aste patru chei, ºi sã nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decât atunci când þi-o pieri o razã din frunte ºi mãrirea þi-o îndoi grumajii."

Împãratul scoase din sân patru chei, una de aramã, alta de argint, una de aur ºi alta de diamant, ºi le dete sorã-sei ºi-i porunci sã se ducã într-ascuns sã deschidã ºi sã se coboare sub talpa de la rãsãrit a palatului ºi sã cerceteze cuvântul înþelepciunii asupra stemei împãrãteºti, care uneori creºte, se împãtreºte ºi se întunecã, ºi de ce se întunecã e mai grea, pânã ce-l doboarã la pãmânt.
Noaptea, târziu, sora împãratului îºi fãcu o cruce, îºi fãcu douã, îºi fãcu trei ºi, cum învârti cheia de aramã în broasca beciului de la rãsãrit, o vijelie îi amuþi auzul, apoi locul pe care sta i se afundã pânã la glezne, pânã la brâu, pânã la gât, iar de-i trecu dincolo de creºtet, o vãpaie, ce lumina fãrã sã ardã, îi învãlui obrajii.

La o cutremurare straºnicã, douã porþi, þipând în còpilele groase, se deschiserã, la dreapta ºi la stânga, ºi sora împãratului se pomeni într-o camerã cu totul ºi cu totul de aramã. ªi îndată ce trecu prin alte douã încãperi, una de argint ºi alta de aur, sora împãratului vãzu minunea minunilor: stoluri de pãsãri care cântau ca din tilinci de argint ºi zburau în toate pãrþile, ºi unele i se puserã pe umeri ºi-ºi rãsfirarã aripile luminoase, zornãindu-le ca pe niºte bãnuþi de aur vânturaþi din mânã în mânã.
Când descuie broasca de diamant, sora împãratului împietri de spaimã... în prag se zvârcolea o namilã de balaur ºi-ºi despica fãlcile cât sã înghitã un cãlãreþ cu cal cu tot.
Limbile lui, ca niºte sãgeþi pârjolite, le azvârlea din beregatã ºi le înfigea pe nãrile nasului, scuipând clãbuc, care se închega ºi se rostogolea bãºici albe de mãrgãritar. Solzãria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinãrii.

— Ah! muiere cu suflet de bãrbat, zise balaurul, þine-þi îngerii, ºi ce-i vedea sã nu te sperii cã cine þine cheile tainelor e ºi mai mare ºi mai tare ca mine!
N-apucã sã-ºi vie în fire sora împãratului, cã strãlucirea camerei de diamant îi luã ochii cu sclipirile de toate feþele.
Când se trezi, se feri în lãturi. Lângã uºã, trei femei, în cãtuºe ºi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintâi ar fi fost frumoasã de n-ar fi zâmbit ºi n-ar fi miºcat gura necontenit, clevetind fãrã noimã. A doua bolboºea ochii sãi verzurii, scãpãrând scântei de mânie. A treia, groasã ca o butie, rumenã ºi voinicã, ºi tot semãna, ca o sorã bunã, cu celelalte douã costelive ºi piþigãiate