Mircea Moraru-povara bunatatii noastre

Vocea de ºef. fiind o fire contradictorie din copilãrie, se miºcã dupã mo traiectorie a sa în viaþã, însã din timpul cînd îl întîlneºte pe Onache Cãrãbuº, autorul îi corecteazã mereu prin socrul sãu orientarea ºi felul de a fi.

Despre felul lui aparte de a se manifesta ºi a-ºi afirmã eul nu-i greu sã ne convigem, însã e mai greu sã luãm o atitudine fermã ºi sã-l convigem, însã e mai greu sã luãm o atitudine fermã ºi sã-l condamnãm, fiindcã el ne cade tuturor cu tronc la inimã. ªi Mircea dupã ce absolveºte ºcoala primarã, vrea sã afirme ceva din caracterul îndãrãtnic al pãrinþilor, însã suferã eºec.

Din rãzboi se întoarce cu fotografia domniºoarei cehe, lucreazã cîþiva ani tractorist, apoi e pasionat de vîrtecuºurile slujbelor. Aceastã ar fi linia externã a evoluþiei caracterului eroului, dar mai existã linia interioarã, care nici pe departe nu poate fi prezentã liniar. Întorsãtura ce-o remarcãm în evoluþia lui Mircea Moraru nu mai este un efect al logicii artistice a caracterului. Mircea într-o bunã zi s-a pomenit cosaº, ºi nu cã aºa, dar un cosaº în toatã tăria cuvîntului, cã rãmînea miriºtea ca rasã cu bricul în urma lui.

Cu cîºtigurile de la coasã s-a dus l-a iarmaroc de ºi-a cumpãrat o coasã nouã, ca sã fie a lui. Singur ºi-a ales-o, ºi-a bãtut-o, ºi a potrivit-o în cosie, ºi le-a nimerit pe toate atît de bine, cã veneau vecinii sã se mire de-o asemenea coasã.

Mircea Moraru ostaºul biruitor, participant la eliberarea Europei de sud fascism, se întoarce acasã radios înaripat, gata de lucruri mult mai mari, el autodepãºeºte. Mircea Moraru se întoarce la vatrã nu numai ostaº de profesie, cu braþele înstrãinate de munca cîmpului, ci ºi cu alte idei ºi cu alþi ochi vede cãsnicia altfel îi apare Nuþa.

Mircea umbla cu mîinile în buzunar, urmãrind cum toate cele din jur ba se înmulþesc ba iarãºi se adunã grãmada. Meliþat ca un fuior de cînepã, fãcut una cu pãmîntul, Mircea zãcea ºi era de mirare cã aceasta pojghiþã de om mai suflã. Sufla însã, ºi asta însemna, cã bãtãlia încã n-a luat sfîrºit. S-a lãsat zdrobit ceea ce fusese adunat din lut, dar omul nu e numai trup, omul e ºi suflet. „Mircea Moraru purta ºi el o lume a lui.

A adunat-o fir cu fir, mulþi ani ºi acum, trecut de patruzeci, cînd s-a pomenit singur în cîmp, a început sã frãmînte ºi a rãmas uimit, cãci, doamne, cîte mai erau acolo ! ªi mai avea cu el nespusele farmece ale unei femei, dulcea ciripealã a primului copil, copilul tãu, aprimea glodurilor de toamnã, cãldura brazdelor proaspete, gustul apei unei fîntîni din care au bãut cu toþi ai casei ani de zile.

Ciutura ia fost întodeauna dragã ºi Mircea de mic s-a obiºnuit a-ºi alege din mulþimea din jur un tovarãºi ca sã prieteneascã, sã-l asculte, sã înveþe de la dînsul. Cît a fost mic, în sufletul lui dominase chipul maicii sale, apoi alãturi de ea a rãsãrit învãþãtorul Miculescu. Cum s-a ridicat flãcãuan, a început a purta cu el felul de a judeca al tuturor vecinilor, în armatã se punea la cale cu tatãl sãu, iar dupã ce s-a întors de la rãzboi, multã vreme a gospodãrit cu camarazii de prin tranºee.

Mircea s-a înstrãinat de sat, s-a supãrat pe sat, s-a izolat de sat, ca sã pãstreze în sine valorile cele de odinioarã – dragostea de pãmînt, dragostea de muncã cîmpului, care a fost din strãbuni unica ºi tradiþionalã profesie de credinþã a plugarului. Mircea Moraru ajunge un împãrat cu viaþa, un resemnat, fapt pînã la urmã e condamnat de colectivitatea satului (de Ciutura).

Mircea Moraru din copilãrie „visa unul ºi acelaºi vis...cã merge pe drum ºi gãseºte o pungã”, cã fiind adolescent el nici armãsarul învãþãtorul Miculescu nu s-a temut sã-l opreascã, numai ca sã afle cum va fi cu promisiunea fãcutã elevilor „sã-i facã boieri” sã umble „cu briºca” cã pe flãcãul Mircea „nu-l ademenea deloc bezna seninã în care nu poþi trage nici o brazdã, nu poþi semãna, nu poþi ieºi la seceriº.

Îi plãcea mult mai mult pãmîntul, era gata în orice clipã sã se încaere pentru haturi” cã anume „pentru aceste 3 hectare a realizat ostaº în armata Soveticã a fãcut un rãzboi lung, a colindat o jumãtate de lume, a ajuns pînã la Berlin”, Mircea ºi-a legat meseria de gard, întorcîndu-se la pîinea bunurilor ºi strãbunilor sãi” Mircea rãmîne eroul complex o fire contradictorie, în sufletul cãruia se dã mereu o luptã acerbã între ceea ce brea sã fie el, între norma lui de conduitã în toate cele ºi „viaþa cum este ea”, între faptele sale ºi felul cum le va aprecia, aproba sau dezaproba Nuþa, Cãrãbuº, Ciutura Mircea Moraru nu poate fi învinuit sau blamat pentru cã ceea ce face el nu este cum trebuie.

Marea tragedie a lui Mircea Moraru constã în faptul cã este „vãrsat” dintr-o categorie socialã în alta, din plugar ajunge intelectual, e printre intelectulii de la sat din prima generaþie, care nu aveau încã formate normele lor de conduitã ºi de muncã cu oamenii Mircea care aidoma lui Cãrãbuº în toate situaþiile vieþii avea un fel refractar faþã de sine ºi de toate cele din jur, un pic de zemflea ºi de ironie, ce-i ajutau permanent sã judece treaz ce se întîmpla cu el. Mircea rãmînea pe poziþia ostaºului de partea cãruia este adevãrul istoric ºi biruinþa, el ºi prin gest ºi prin vorbã în fond parodiazã felul care întruchipeazã prin sine esenþialul general.

Tot Mircea ne este prezentat ca un brav ostaº sovetic, îndrãzneþ, neînfricat, dar fãrã armã.