Mihai Eminescu-sara pe deal(rezumat)

Poemul se incadreaza în întâia etapa a poeziei de iubire si de natura. A fost publicata în 1885 în revista "Convorbiri literare". O varianta dateaza din 1871 iar alta din 1872, se pot regasi fragmente din "Sara pe deal" în romanul "Geniu pustiu" si nuvela "La curtea cuconului Vasile Creanga".

"Sara pe deal" nu este nici pastel nici idila ci este un poem eminescian specific în care temele naturii si iubirii fuzioneaza, si în care se creaza imaginea paradisul adolescentilor în care aspiratia spre iubire este pura, poetul crezînd în idealurile iubirii.

Compozitia se realizeaza prin alternarea a doua planuri: spatiul normal si cel sufletesc. Spatiul natural este larg dimensionat, un spatiu în care pluteste melancolic cu jale cîntul buciumului ca un ecou a starii sufletesti a poetului îndragostit. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive si vizuale unele intensitati abia perceptive redau tacerea necuprinsului de la satul din vale pîna la turmele care urca dealul si apoi pîna la bolta senina a cerului, pîna la infinit unde stelele se nasc spre bolta senina, în momentul înserarii si a intrarii în noapte.

Înca din primul vers se observa o contopire a spatiului natural cu cel sufletesc sugerat de sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric autentic alcatuit din 12 silabe.

În al doilea vers contopirea spatiului poetic cu cel sufletesc este amplificata prin adaugarea aliteratiei precum si de imaginea creata în care se împletesc elemente terestre cu cele cosmice" turmele-l urc, stelele scapara în cale".

În versul 3 elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteratiei "se" dar si prin imaginea murmurului dulce al apei în fîntîne. Remarcam splendida personifcare "apele plîng clar izvorînd din fîntîne" este imaginea primordiala a izvorului. Tacerea necuprinsului creata prin armonie muzicala e o tacere care este perceputa cu sufletul.

În al patrulea vers apare imaginea copacului sacru al iubirii "salcîmul" devenit loc protector al întîlnirii celor doi unde iubita toropita de dragoste asteapta acest moment "ochii tai mari cauta-n frunza cea rara". Începînd cu strofa a doua tabloul de natura devine evocator infatisînd miscarea lenta a lunii pe cer "sfînta si clara", nourii într-o scurgere halucinanta proiecteaza casele parca în luna, oamenii cu coasa în spinare se întorc de la cîmp, cumpenele fîntînilor scîrtîie în vînt, nici unul din aceste detalii nu individualizeaza tabloul dar nici nu se poate spune ca tabloul este abstract.

Aceste detalii zugravesc imagini eterne asa cum l-a știut poetul în Ipotestiul cu turme, cu deal si vale în care murmura fluierele, culorile ce domina peisajul sînt astompate, lipsesc caci lumina este putina domina jocul de umbra si lumina. Sunetele sînt estompate dar melodioase. Muzicalitatea se realizeaza prin prezenta buciumului, a scîrtîitului ușor al cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toaca culminînd cu glasul clopotului ceea ce creaza o vibratie ampla "Clopot vechi umple de glasul lui sara".

Spatiul natural s-a dizolvat exhaustiv si este înlocuit de spatiul sufletesc "Sufletul meu arde-n iubire ca para"; acest vers face trecerea la timpul urmator, sentimentul sufletesc este abia schitat prin nerabdare dar izbucneste în finalul poeziei unde poetul creaza visul de iubire, imaginea pura a iubirii în care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îsi va sopti vorbe de iubire si îsi va face gestul culminant ce face iubirea pura.

"Ne-om razima capetele unul de altul"; versifica sarutul, în final intervine usor retorica întrebare "Astfel de seară bogata cine pe ea n-ar da viata lui toata" poetul exprima ideea ca este gata sa-si dea viata pentru acest gest de suprema puritate a iubirii.

Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însusi. Este o iubita ideala spre a carei iubire aspira poetul în versurile "sub un salcîm draga ma astepti tu pe mine", "Pieptul de dor, fruntea de gînduri ti-e plina" simbolizeaza acea pasionata si gingasa plenitudine a iubirii.